Pagini de jurnal

Pagini de jurnal

Imi amintesc de vremea cand ascundeam, intentionat, bineinteles jurnalul sub covor, ca tu sa descoperi denivelarile si sa-l gasesti intamplator. Vai, ce sfiala, ce texte legate de intimidate, ce rugaminti sa nu citesti!…Iar tu, triumfator, savurai fiecare cuvant, crezand ca ma divulg. Naivitate dulce, citeai intocmai ce doream eu sa afli si-mi era greu sa-ti spun.

Mai tarziu, caiete intregi au suportat ganduri aiurea, nebunii, iluzii, sperante, secrete, fiori. Toate in momente cheie in viata. In mod normal, fiecare zi e importanta si ar trebui insemnata undeva, pentru ca e o frantura din viata ta, dar, daca am reusi sa monitorizam chiar tot, am fi scriitori de romane, am recrea personaje si lumi.

Eu descopar in jurnalele mele framantari pe care nici nu mi le amintesc prea bine, uneori ma intreb daca au existat cu adevarat sau sunt din “alt film”, nici macar spectator nu ma regasesc mereu. Si totusi au fost candva parte din mine, m-au facut sa zambesc sau sa plang. Acum am alta viziune, alte probleme, alte prioritati si nu mai par importante acele evenimente, ma intreb cum au putut sa ma afecteze macar astfel de banalitati…

Dar la vremea aceea, aveau amploare, erau chiar esentiale pentru mine, si atunci, printr-o logica simpla, de bun simt, ar trebui sa presupun ca ultimile zile cumplite, incarcate negativ la maximum, de zbucium si consum nervos, care mi-au mancat ani din viata, vor fi tot niste fleacuri la un moment dat. Si daca constientizez lucrul asta, de ce ma mai enervez si imi complic existenta acum? Pentru ca asa e firea umana? Dar nu toti oamenii pun pret pe vorbe, pe promisiuni, pe prietenie, pe respect, si totusi traiesc fericiti in ignoranta lor. Si atunci, ei sunt mai fericiti? Nu stiu, dar stiu ca eu nu ma simt fericita acum si nici nu mai stiu ce inseamna asta.

Jurnalul meu pastreaza dovada noptilor cand pluteam de fericire…sau a zilelor cand ne certam, si asta este semn ca traiam…iar acum, blancurile din caietul meu, arata ca… ce? Ca nu mai am nimic de spus? Cum oare, cand mie imi vine sa tip, sa strig in gura mare ce durere am sau ce ma bucur ca am vorbit la telefon cu cineva drag. Am inceput sa amalgamez (exista termenul!?) lucrurile marunte cu cele grave, sa nu le mai pot separa si sa traiesc un haos care ma oboseste si imi tulbura lumea.

Eu am nevoie de echilibru, si tu, axul meu, nu esti aici. Mi-e ciuda si ma doare ca nu am invatat mai de mult sa construiesc un suport numai al meu si la nevoie sa ma agat de el. Sunt in deriva, nu stiu nici daca e devreme, nici daca e tarziu, nici daca mi-e bine sau rau, nici macar de ce scriu…

Cand vii acasa, sa nu te miri ca am asezat in sufragerie un covor mare cat camera, desi nu e la moda si nu se asorteaza…e semn ca imi doresc sa simti din nou denivelari sub picioare si sa gasesti jurnalul meu, ascuns, din intamplare…e semn ca mi-e dor de vremea cand erai langa mine si te prefaceai ca ma crezi asa naiva sa uit jurnalul sub covor…