"-S-a facut tarziu,trebuie sa plec."
Si a plecat.
Dupa primii pasi a avut o tresarire si a schitat un zambet trist,ca pentru cei ce raman sa se lupte cu furtuna pe care o lasa in urma. A mai facut cativa pasi si simtea cum nu isi mai poate controla corpul. O parte din el isi dorea sa o ia la fuga spre necunoscutul ce i se deschide in fata, iar cealalata jumatate isi dorea sa ramana acolo, ca timpul sa fie cel care se scurge peste el...
Mi-am amintit atunci cateva randuri dintr-o carte pe care am citit-o: "Uneori, sufletul e tradator de ratiune". Il frustra faptul ca e de acord, ca stie, ca traieste; si simte aceasta tradare. Si in final o accepta cu capul plecat in fata asa zisei sorti. S-a mintit de atatea ori aducand ca si argument in discutii, soarta, dar o facea cu foarte mare nonsalanta, tocmai ca se se apere si sa nu lase loc de interpretari.
Astfel a reusit sa mearga mai departe.Sa fie insasi soarta cea care il ajuta de data aceasta, sa nu arunce priviri in urma lui?E fericit si se simte implinit pentru ca de data asta ratiunea nu il tradeaza???
Zambetul lui uneori se preschimba, un zambet de complicitate, un zambet de om implinit. Si merge mai departe..
Un alt gand ii strafulgera mintea. Oare exista posibiltatea sa traiasca si reversul medaliei, se intreaba. Vrea sa stie daca se poate ca si ratiunea sa fie tradatoare de suflet. Dar ii este tema sa se autochestioneze. Stie deja raspunsul...
Dar merge mai departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu