Monolog
Când erai lângă mine, îmi doream atât de multe…bani, cadouri, concedii…acum, când eşti departe; şi privesc în umă, îmi dau seama că nimic din toate astea nu-mi trebuia.
Mai bine decât să fi pierdut timpul nostru preţios cu fleacuri, cu inutilităţi, ne spuneam lucruri importante. De exemplu acum regret fiecare clipă în care aş fi putut să te ating, fiecare secundă în care te puteam privi în ochi, fiecare minut în care aş fi putut să-ţi spun cât te iubesc, regret fiecare respiraţie a ta pe care am ratat-o.
Până să te întâlnesc, percepeam timpul altfel, chiar mă bucuram în inocenţa mea că trece repede, aşteptând ziua în care voi găsi pe cineva cu care să- l impart. Pe atunci nu ştiam că vei veni tu şi voi ajunge să-mi doresc să stea timpul în loc pentru noi. Când nu eşti lângă mine, retrăiesc timpul nostru şi-mi imaginez cum va fi când ne vom pierde amândoi în eternitatea unui sărut, cum ne vom sorbi fiecare respiraţie, cum ne vom iubi până la epuizare ca şi cum am fi singurii oameni pe pământ. Ne vom iubi ca şi cum am şti că sunt ultimile noastre clipe de trăit şi apoi ne vom amăgi din nou, iubindu-ne iar şi iar…
Acum când eşti departe de mine, îmi umplu timpul cu tot felul de minuni şi-mi vin tot soiul de idei. De exemplu, zilele astea, am avut nişte curiozităţi…cred că vei fi mirat să afli ce am descoperit…
După un calcul estimativ, suntem căsătoriţi de 11 ani şi 3 luni, dar am adăugat şi perioada dinainte, deci, vorbim despre timpul de când ne cunoaştem noi doi…am mers pe o medie de 12 ani. Asta înseamnă 152 de luni, 4.652 de zile, 111.648 ore, 6.698.880 minute, 401.932.800 secunde. Din astea, vreo doi ani ai fost plecat, şi au rămas cam 3932 de zile, 94.368 de ore, 5.662.080 minute, ceea ce înseamnă cam 339.724.800 secunde…e greu şi să pronunţi, dar să îţi imaginezi cât înseamnă, câte clipe am petrecut împreună….
Îţi dai seama de când mergem pe acelaşi drum? Am trecut prin răspântii, ne-am adăpostit de vijelii, am înfruntat vânturi puternice, dar am simţit şi briza vieţii împreună atâtea clipe.
Mi-am imaginat că am urcat amândoi pe o barcă. La început nu ştiam să vâslim, dar am încercat să ţinem amândoi cârma şi am plutit până la o insulă. De aici, am mai luat un pasager, l-am ocrotit, l-am învăţat să trăiască alături de noi aşa cum am ştiut mai bine. Apoi, siguri pe noi, căpitani de vas, am făcut loc altui călător. Şi de atunci, suntem toţi patru în aceeaşi barcă. Ne străduim cum putem să nu coborâm catargul. Am momente când mă simt obosită, şi mă tem să nu vâslim în derivă. Când consider că nu mai pot, ...îţi predau cârma şi tu ştii cum să găseşti coordonatele. Te rog să simţi când am nevoie de tine. Te iubesc cu câteva secunde mai mult acum decât atunci când te-am cunoscut şi am nevoie de tine pentru tot restul vieţii mele, esti catargul meu şi fără tine plutesc în neştire.
Acum nu-mi doresc decât să simt braţele tale în jurul meu...
